Trebuie să
spunem lucrurile până
la capăt. Isus (Iisus) nu doar că a murit pe cruce pentru noi și
în locul nostru,
dar El și trăiește
pentru noi și
în locul nostru, după
învierea Sa.
Iată
textele biblice care ne spun acest lucru.
·
4
Totuşi
El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat
asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi
smerit.
·
5
Dar El era străpuns
pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui
suntem tămăduiţi. (Isaia 53; 4-5)
·
6
Ştim bine că omul
nostru cel vechi a fost răstignit
împreună
cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui,
în aşa
fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
·
7
căci
cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
·
8
Acum, dacă am
murit împreună
cu Hristos, credem că vom şi trăi
împreună
cu El,
·
9
întrucât ştim că
Hristosul înviat
din morţi nu mai
moare: moartea nu mai are nicio stăpânire
asupra Lui. (Romani 6; 6-9)
Noi însă
nu doar trăim
împreună cu
Hristos, mai mult, El trăiește
în noi, în locul
nostru. Textul din versetul 8 este imprecis căci
ne sugerează că noi vom trăi
împreună
cu Hristos, dar
în realitate noi nu
mai trăim
împreună
cu El, căci El trăiește
în locul nostru, ceea
ce înseamnă cu
mult mai mult, decât
însemnă că noi
trăim împreună
cu El. Galateni, cap. 2, versetul 20, merge mult mai departe decât
textul din Epistola către
Romani, cap. 6, versetul 8:
·
20
Am fost răstignit
împreună
cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine.
Şi viaţa, pe care o
trăiesc acum în
trup, o trăiesc
în credinţa
în Fiul lui
Dumnezeu care m-a iubit
şi S-a dat pe Sine
însuşi
pentru mine. (Galateni 2; 20)
Cu alte
cuvinte, noi nu suntem de fapt noi, ci suntem Hristos care trăiește
în noi, dacă
cu adevărat El locuiește
în noi. El nu doar că
locuiește în
noi, dar și
trăiește în noi,
ceea ce este mult mai mult decât doar a locui în noi. De fapt, Creștinii
născuți din nou nu mai sunt ei sau ele
însele sunt purtători
de Dumnezeu, adică sunt purtătorii unei realități spirituale, care
se manifestă în
și prin ei sau
ele. Creștinii născuți din nou sunt ființe noi, adică sunt Hristos
care trăiește
în ei și
în ele. Bătălia
este în om
și nu
în afara Lui. Stăpânirea
lui Dumnezeu este în primul rând în om, acolo unde El învinge firea
păcătoasă a omului
și unde își
instalează Împărăția
Sa. De aceea Isus (Iisus) a spus că
Împărăția
lui Dumnezeu este
înăuntru
nostru. (Luca 17; 21) Nu este vorba doar de o
Împărăție
exterioară nouă,
în care noi suntem
supușii, ci este
vorba despre o
Împărăție care se
instaurează
în noi.
·
4
Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi
împreună
cu El, pentru ca, după cum Hristos a
înviat din morţi,
prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
·
Col 2.12;
Rom 8.11;
1Cor 6.14;
2Cor 13.4;
Ioan 2.11;
Ioan 11.40;
Gal 6.15;
Efes 4.22-24;
Col 3.10;
·
5
În adevăr, dacă
ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi
una cu El şi printr-o
înviere asemănătoare
cu a Lui. (Romani 6; 4-5)
Ce ne
spune N.T.? Ne spune că
noi, prin botezul
în apă,
în mod simbolic, am murit
o dată cu Hristos
și atunci când ieșim
din apa botezului, nu mai ieșim noi, care suntem morți, ci iese tot
Hristos în
locul nostru. În epistola către
Galateni cap. 2, Pavel ne spune că nu mai trăiește el,
în el însuși,
ci că de fapt Hristos este Acela care trăiește
în El. De fapt, noi
suntem, fiecare dintre noi, Hristos, nu în sensul că
noi luăm locul Lui, dar
în sensul că
El ia locul nostru. Firea noastră pământească
dispare și este
înlocuită
cu Persoana lui Hristos, care trăiește
în noi. Chiar dacă
acest lucru se
întâmplă doar
simbolic, o dată cu botezul
în apă,
totuși până
la urmă se
întâmplă și
în realitate, o dată
cu nașterea din nou. De aceea, Dumnezeu nu este Conducătorul nostru,
ca un Rege sau ca un
Împărat,
în sens omenesc.
El este în noi, în locul nostru
și ne conduce pe noi,
adică trupurile noastre,
în locul firii noastre
pământești
care este răstignită
împreună
cu El.
Se practică
în mod curent o
anumită pervertire
a imaginii lui Dumnezeu.
În ce constă
aceasta? Dumnezeu este prezentat altfel decât
a fost prezentat de Isus (Iisus). Împărăția
lui Dumnezeu este văzută prin extrapolare cu
împărățiile
lumești, o Împărăție
în care El deține
puterea absolută și unde El are drept de viață și de moarte asupra
supușilor Săi. Dumnezeu este văzut ca și un Rege care stă falnic pe
un tron al Universului de unde dirijează tot ceea ce se
întâmplă,
până
în cele mai
mici detalii, în toate lumile posibile. Dumnezeu este un Împărat
al iubirii, este
Împărat
din cauza iubirii pe care o are pentru creația Sa, este
Împărat
doar pentru cine primește
Împărăția
Lui în inima sa,
Dumnezeu este o energie necreată,
din care emană toate lucrurile, dar El nu este o formă de guvernare,
o administrație a Universului. Dumnezeu nu este Șeful sau
Președintele Universului, nu este Autoritatea Supremă din Univers,
El ar putea să fie și așa ceva, dar dorește să fie iubit și nu doar
ascultat din cauza puterii Sale. Dumnezeu nu este ceva asemănător
cu, de exemplu, președintele S.U.A., dar la o scară mult mai largă,
El este Tatăl celor care sunt născuți din El. Noi
îl alegem pe Dumnezeu,
nu cum este ales un președinte
de țară, prin vot direct, ci
îl alegem ca
și cum o persoană și-ar
alege proprii părinți, adică pe bază de afinitate și nu doar pe baza
de autoritate. Dacă Dumnezeu ar fi doar o autoritate universală,
care are legile proprii, la care trebuie să ne supunem
necondiționat, El nu mai ne este Tată, ci este un
Împărat
al unei realități fizice, adică
Împăratul
Cosmosului și nu un
Împărat
al unei realități spirituale, al unei
Împărății
spirituale.
Dumnezeu
este
și o autoritate, dar o
altfel de autoritate, adică El reprezintă autoritatea adevărului
asupra minciunii și a dreptății asupra nedreptății. Dumnezeu este o
autoritate care ține cont de noi și nu numai de propriile interese,
ține cont de nevoile spirituale ale fiecăruia dintre noi și nu ne
tratează doar ca pe o masă nedefinită de oameni. După părerea mea,
Dumnezeu nu este o autoritate politico-administrativă a Cosmosului,
este o autoritate morală și spirituală. Dacă ar fi cu adevărat un
Conducător în
sensul unui Împărat
lumesc atunci Dumnezeu ar răspunde imaginii create de V.T. și anume
ar conduce
întreaga lume, așa
cum a condus poporul Evreu
în vechime. La așa
ceva se așteptau Evreii de la Isus (Iisus) dar El i-a dezamăgit spunând
că
Împărăția
lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.
·
36
„Împărăţia Mea nu
este din lumea aceasta”, a răspuns Isus.
„Dacă
ar fi Împărăţia
Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu
dat în mâinile
iudeilor; dar acum, Împărăţia
Mea nu este de aici.”
·
37
„Atunci un Împărat
tot eşti!”, I-a zis Pilat.
„Da”, a răspuns
Isus. „Eu sunt Împărat.
Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit
în lume, ca să
mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu.” (Ioan 18; 36-37)
Eu înțeleg
spusele lui Isus
în sensul că
Împărăția
lui Dumnezeu este o altfel de realitate decât
cea fizică, decât
cea cosmică, nu
este o Împărăție
politică, localizată
în tot Cosmosul. Este
vorba despre o altă
ordine a existenței, alta decât
cea care are formă
materială. Isus (Iisus) nu a vrut să spună doar că
Împărăția
lui Dumnezeu nu este de pe pământul
acesta, ci a vrut să
spună că nu este nici din universul acesta, adică din ordinea
materială a lucrurilor.
Există
o deosebire între
guvernul unei țări
care face ceea ce vrea,
în numele grijii pe care
o are pentru poporul acelei
țări și
între guvernarea sau
conducerea lui Dumnezeu, care nu ne cere doar voturile, adică
să îl alegem pe El
și apoi uită de
noi. Bisericile instituționale ne spun că Dumnezeu este Regele
nostru și noi avem o singură obligație și anume să ne supunem Lui cât
mai deplin. Dumnezeu este văzut
ca un fel de Conducător Suprem al Universului, ca o administrație
sau o guvernare a tot ceea ce există și la care noi trebuie să ne
supunem necondiționat. El este mare noi suntem mici, El este
infinit, noi suntem finiți, El este atotputernic, noi suntem slabi,
El știe tot, noi nu știm nimic. Dacă suntem buni și ascultători
primim în dar
viața veșnică, dar
dacă nu vom fi pedepsiți cu iadul veșnic. Este vorba despre o
transpunere a autorității umane, statale, din cadrul vechilor
societăți antice, care erau conduse de monarhi absoluți, faraoni,
etc. la realitățile
întregului Univers sau
Multivers. Cei din vechime considerau că
întregul Cosmos
era condus într-un fel asemănător
cu societățile de pe pământ.
Este Cosmosul, locuit probabil de numeroase ființe
inteligente, o democrație sau o autocrație? Dumnezeu este văzut ca o
formă autocratică de guvernare, adică o formă
de guvernare
în care
întreaga putere a Cosmosului este concentrată
în mâna unei singure Persoane.
Întreaga discuție
despre Dumnezeu ar trebui bine delimitată de acest mod de gândire.
Dacă
nu facem acest lucru vom cădea
într-o
modalitate de interpretare a credinței
creștine
în termeni
de guvernare a Cosmosului
și de fapt
implicit aceasta se și face. Dumnezeu este considerat a fi un
Conducător transcendental, un Rege sau
Împărat,
care răsplătește pe cei buni și pedepsește pe cei răi. Transcendența
lui Dumnezeu
însă
este redusă la pământul
nostru
și nu la o
altă ordine a Cosmosului. Desigur că nu ar fi deloc exclus ca
Universul
în care
trăim
să fie controlat de forțe inteligente, mult superioare, din punct de
vedere tehnologic, nouă și care ne urmăresc fiecare pas, fiecare
mișcare. S-ar părea că se caută persoane obediente, care nu pun nici
un fel de probleme și nu ridică semne de
întrebare. Aceste forțe
inteligente pot să fie atât
de dezvoltate încât nu au nevoie să
trimită Ozn-uri pentru ca să ne viziteze, ci ne controlează de la
distanță, prin capacitățile lor. Aceste forțe pot pătrunde
în conștiințele
noastre și ne pot vorbi direct și pot transmite mesaje. Cu toate
acestea, Dumnezeu trebuie gândit
în alți
termeni, mult superiori. Dumnezeu stă la originile a tot ceea ce
există și El nu este doar o Persoană,
în
primul rând o Persoană,
înainte de a fi o Persoană,
El este o sursă a tot ceea ce este
în
existență.
Dumnezeu nu este un Conducător al Cosmosului, desprins de acesta, El
este elementul de bază din care decurg toate celelalte lucruri și
fenomene și de aceea legătura dintre El și realitatea cosmică nu
este una duală,
între
două
elemente
între
care există
un concurs de autoritate, ci este o legătură mult mai intimă,
în care
existența
celui de al doilea element depinde de existența celui dintâi,
este o extensie a sa. Energia
și materia
sunt
într-o
strânsă
relație și pot să se transforme din una
în
cealaltă,
în anumite condiții.
Elementul de permanență,
într-un
Univers în continuă
schimbare, substratul conștient a tot ceea ce există, nu poate să
fie un Conducător de tip quasi-uman, este o Realitate mult mai
complexă care exclude dihotomia materie-spirit. Această dihotomie
este o abordare simplistă,
în care
fie spiritul este considerat a fi premergător
materiei, fie materia stă la baza spiritului. Cele două nu pot fi
puse, pur și simplu,
în opoziție
și nenumăratele
încercări,
din istoria Creștinismului de a proceda
în acest
fel nu au dus la nici un rezultat. În acest fel rațiunea
umană nu s-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Renunțând
la antiteza Dumnezeu-om, Conducător
și condus vom găsi un sens Creștinismului, care de fapt ne prezintă
o cu totul altă Realitate și anume pe Dumnezeu-om, adică pe Isus
(Iisus). Este vorba de o nouă sinteză, care
înlocuiește
antiteza dintre Dumnezeu și om, atât
de apreciată
de multe instituții bisericești.
Dumnezeu este unitatea dintre Universul
pluridimensional
și om,
adică unitatea dintre Realitatea absolută
în care trăim
și noi
înșine,
mai
întâi în noi înșine
și apoi la un nivel cosmic, nemărginit. Dumnezeu este omul și omul
este Dumnezeu,
în
și prin El
și nu
în afara
Lui
și unitatea care duce la acest rezultat, unirea spirituală care
permite ca un om muritor să devină, chiar
în
miezul unei instanțe
temporale, un contemplator al infinitului este intrarea omului
în conștiința
lui Dumnezeu, prin intrarea Conștiinței, care reflectă tot ce
există,
în om.
Dumnezeu este un alt fel de Conducător,
ne-asemănător cu un Conducător al Universului. El ne conduce din
interiorul nostru, după ce ne atinge inimile. Dumnezeu este
Conștiința noastră, o altfel de Conștiință, care este,
în același
timp și Conștiința a tot ceea ce există. Dumnezeu nu este
Împăratul
nostru,
în sens
omenesc, El este Conștiința
noastră, devenită Conștiință personală, care ne ghidează către
lumină.
Îl ascultăm
pe Dumnezeu
în măsura
în
care ne ascultăm
propria conștiință, nu ca pe un Conducător din afara noastră, ci ca
pe o lumină dinăuntrul nostru. Fără această legătură intimă
Dumnezeu-om, credința creștină s-ar reduce la propovăduirea unei noi
forme de guvernământ,
în acest caz una universală,
în care un Dumnezeu autoritar
și puternic
stă cu ochii pe noi și ne cere socoteală de tot ceea ce facem.
Dumnezeu nu poate guverna și nu poate fi
Împăratul,
decât
al acelora care decid ei sau ele să
fie guvernate de El.
Întrucât
Dumnezeu ne guvernează
ființele noastre, ca și o Conștiință Supremă, nu putem să fim
guvernați de El decât
dacă
decidem să ne ascultăm propriile conștiințe. Măsurile de constrângere
și
opresiunea de orice fel, pornite din exteriorul nostru, nu pot duce
la nici un rezultat, deoarece natura umană este construită altfel
decât
natura lui Dumnezeu
și nu poate să se supună cerințelor Lui, pe cale
naturală.
Ca să
pătrundem cu mintea
în Raiul
lui Dumnezeu, încă
în
această
viață, trebuie să ne transformăm profund și dacă o vom face noi
numai suntem conduși de Dumnezeu, noi suntem locuiți de El, noi vom
dori aceleași lucruri ca și El, pe care El și le dorește
în noi,
noi vom fi în El
și El
în noi. Suntem chemați
la unitate cu Dumnezeu și nicidecum la o ierarhie
în care
noi vom fi veșnic
condușii. Aceasta
înseamnă
să fim copiii lui Dumnezeu și moștenitorii Lui, adică noi von fi ca
El,
în aceeași
situație
în care
este
și El.
Dumnezeu nu ne conduce prin opresiunea asupra firii noastre pământești,
El ne conduce prin deschiderea de noi orizonturi, care ne ridică pe
noi la un alt nivel de
înțelegere
a realității. Dumnezeu ne oferă chiar ceea ce ne dorim chiar noi și
aceasta se
întâmplă
nu pentru că El ne impune, ci pentru că noi ne dorim. Dumnezeu ne
este Tată deoarece ne naște din nou, din El, adică dintr-o realitate
superioară naturii noastre pământești
și ne urcă pe un munte spiritual, de unde putem vedea mai bine
infinitul. Aceasta este concluzia N.T. Dumnezeu este Tatăl nostru
nu este
Împăratul
sau Regele nostru,
în sens
politico-administrativ. În V.T. cea mai mare virtute era socotită
ascultarea:
·
22
Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot
şi jertfele decât
ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât
jertfele, şi
păzirea cuvântului
Său face mai mult
decât grăsimea
berbecilor.
·
Ps 50.8-9;
Prov 21.3;
Isa 1.11-17;
Ier 7.22-23;
Mic 6.6-8;
Evr 10.6-9;
Ecl 5.1;
Osea 6.6;
Mat 5.24;
Mat 9.13;
Mat 12.7;
Marc 12.33;
·
23
Căci neascultarea
este tot atât
de vinovată ca
ghicirea, şi
împotrivirea nu este mai puţin
vinovată decât
închinarea la idoli
şi terafimi. Fiindcă ai
lepădat cuvântul
Domnului, te leapădă
şi El ca împărat.”
(1 Samuel 15; 22-23)
Dumnezeul
din afara conștiinței
nu poate fi ascultat de omul care,
în mod necesar, are o
fire pământească.
Evreii erau neascultători, cerințele lui Dumnezeu erau greu de
acceptat pentru ei. Cu toate acestea, Dumnezeu
în N.T. nu este prezentat
ca și un Rege, ci
ca și un Tată. Dacă Dumnezeu este cumva un Rege al Universului, noi
suntem prinții Universului, căci suntem copii Lui. Dacă Tatăl nostru
este un Rege, atunci,
în mod inevitabil noi
suntem niște
prinți. Problema ascultării este una delicată. Nu văd de ce aș
asculta orbește de un stăpân
în fața căruia nu
sunt decât o
unealtă
folositoare, dar
înțeleg de ce ar
trebui să ascult de un Tată care neîndoielnic
îmi vrea binele și
niciodată nu îmi
vrea răul. Dacă nu
sunt decât un
soldat într-o mare armată
a universului și trebuie să mă supun autorității șefului suprem o
voi face știind că nu sunt eu acela care deține conducerea acestei
armate. Nu suntem singuri pe pământ
și nici
în Univers
și este necesar să trăim
în armonie cu
celelalte ființe
care, la fel ca și noi, populează Universul. Cu toate acestea, alta
este ascultarea față de un Tată și cu totul alta este ascultarea
față de un Rege sau față de un comandant militar. Tatăl ne conduce
întotdeauna la
lucruri bune, pentru că
ne iubește și pentru că se vede pe El
în noi. Regii
și comandanții
își
urmează politicile lor. Urmează Dumnezeu un anumit proiect, o
anumită politică,
în care noi suntem doar o masă
de manevră sau noi reprezentăm un scop
în sine pentru Dumnezeu?
Reprezintă oamenii
doar un mijloc, o masă de alegători, care dacă
îl aleg pe Dumnezeu, El
poate să
demonstreze că satana nu a avut dreptate, atunci când
s-a revoltat împotriva Lui? Iată
că mulți oameni îi
dau dreptate lui Dumnezeu
și astfel satana pare a
fi învins în
aceste alegeri. Pe de altă
parte, acesta nu ar fi un criteriu de validare a autorității lui
Dumnezeu, deoarece
în fapt, mai mulți
oameni îl aleg
pe satana decât pe Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu, în V.T. a fost
obligat să ia
decizii, așa cum ne arată Biblia, care pot să arunce o umbră asupra
dragostei Lui pentru om. De exemplu, uciderea inamicilor poporului
evreu, câteodată
oameni fără altă vină decât
aceea că nu erau
evrei, copii, femei, bătrâni
și nu doar
soldați. Care este cu adevărat
locul nostru în
relația cu
Dumnezeu? Suntem chemați să fim supușii Lui fideli și El să fie
Regele nostru sau suntem chemați să fim copii Lui și El Tatăl
nostru? Eu cred
în cea de-a doua
variantă
în ciuda manipulările
instituțiilor bisericești care vor să ne supună mai degrabă lor decât
lui Dumnezeu.
Ce sens
are cuvântul democrație
în contextul
credinței
creștine? Avem libertatea de a gândi,
de a ne spune opiniile? Putem să
avem păreri diferite, putem să
îl contrazicem pe
Dumnezeu sau să
îi punem întrebări
incomode? Putem să exprimăm liber gândurile
noastre, fără
riscul de a fi luați
în vizor
și acuzați de nesupunere?
Mai întâi trebuie
să știm exact ce gândește
Dumnezeu și instituțiile bisericești nu ne prea ajută
în această
direcție. Gândul
Lui Hristos este prezentat în Filipeni, cap 2.
·
1
Deci, dacă este
vreo îndemnare în
Hristos, dacă este
vreo mângâiere în
dragoste, dacă
este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo
îndurare,
·
2
faceţi-mi bucuria
deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
·
Ioan 3.29;
Rom 12.16;
Rom 15.5;
1Cor 1.10;
2Cor 13.11;
Filip 1.27;
Filip 3.16;
Filip 4.2;
1Pet 3.8;
·
3
Nu faceţi nimic
din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci,
în smerenie, fiecare să
privească pe altul mai presus de el
însuşi.
·
4
Fiecare din voi să
se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
·
5
Să aveţi
în voi gândul acesta care
era şi
în
Hristos Isus:
·
6
El, măcar
că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat
să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
·
7
ci S-a dezbrăcat
pe Sine însuşi
şi a luat un chip de rob, făcându-Se
asemenea oamenilor.
·
Ps 22.6;
Isa 53.3;
Dan 9.26;
Marc 9.12;
Rom 15.3;
Isa 42.1;
Isa 49.3-6;
Isa 52.13;
Isa 53.11;
Ezec 34.23-24;
Zah 3.8;
Mat 20.28;
Luc 22.27;
Ioan 1.14;
Rom 1.3;
Rom 8.3;
Gal 4.4;
Evr 2.14-17;
·
8
La înfăţişare a
fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până
la moarte, şi încă
moarte de cruce.
·
9
De aceea şi
Dumnezeu L-a înălţat
nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;
·
10
pentru ca, în Numele lui Isus, să
se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ
şi de sub pământ,
·
11
şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui
Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. (Filipeni 2; 1-11)
Textul de
mai sus ne vorbește
de două ierarhii. Prima ierarhie este o scară coborâtoare,
pe care Isus (Iisus) s-a pogorât la noi
și a doua ierarhie este o
scară urcătoare, pe care Dumnezeu l-a ridicat pe Isus (Iisus)
într-un loc unde este
mai presus decât orice altă
Persoană. Este ca și cum Isus (Iisus) s-a coborât
ca apoi să fie
urcat la un nivel foarte
înalt. Isus (Iisus)
însă nu s-a coborât
cu scopul ca mai târziu să
fie urcat cât
mai sus, căci era
deja urcat la cel mai
înalt nivel atunci
când s-a coborât, ci scopul Lui a fost altul. Apostolul Pavel, ca de
obicei, este foarte imprecis în exprimare. Reiese din textul citat că
Dumnezeu l-a ridicat pe Isus (Iisus) la mari
înălțimi
pentru că Isus (Iisus) a ascultat de Dumnezeu și pentru că s-a coborât
pe pământ
și a luat un chip
de om. În
realitate, din alte interpretări
ale N.T., atunci când
Hristos a luat decizia să
se coboare pe pământ,
El era deja Dumnezeu, împreună
cu Tatăl și
împreună
constituiau un singur Dumnezeu și nu doi. Hristos nu s-a făcut numai
ascultător de Tatăl, ci s-a făcut ascultător de Sine
însuși,
dacă El,
împreună
cu Tatăl constituiau un singur Dumnezeu.
Mai mult,
Hristos, dacă
a existat și
înainte de a se întrupa în chip de om, era deja Domnul, nu a devenit
Domnul în urma întrupării
și ascultării Sale. Hristos a fost din totdeauna Dumnezeu,
împreună
cu Tatăl și în
felul acesta El a fost întotdeauna Domnul. Hristos nu a primit un
nume minunat, mai presus de orice nume, deoarece s-a făcut
ascultător până
la moarte, este o exprimare deficitară. Apostolul Pavel sau cel care
a scris epistola către Filipeni, se exprimă ca și cum Isus (Iisus)
nu ar fi fost,
în calitatea de Dumnezeu, la cel mai înalt nivel, chiar înainte de a
se coborî pe pământ.
Hristos a avut întotdeauna un nume minunat, mai presus de orice nume,
dacă cu adevărat
El a fost
întotdeauna Dumnezeu. Hristos
și Tatăl sunt una, un
singur Dumnezeu și nu doi din care Unul ascultă de Celălalt. Marele
maestru al ierarhilor, apostolul Pavel, este contrazis de apostolul
unității, apostolul Ioan. Pe de altă parte, Pavel, cu toate că este
imprecis atinge totuși foarte bine inima problemei. Dumnezeu este o
Persoană care se jertfește pe Sine pentru noi, acesta este gândul
Lui. Dacă nu ar fi
așa, dacă ne-ar jertfi pe noi pentru El, atunci ar fi doar un Rege
nu ar fi un Tată pentru noi. Regii
își
jertfesc supușii pentru interesele lor, tații adevărați se jertfesc
pe sine pentru copiii lor.
Ce înseamnă
că Dumnezeu este un Rege? Rămân
oamenii ființe gânditoare,
cu personalitate sau trebuie să
fie doar niște automate gata să execute cu precizie toate ordinele
pe care le primesc, de la Dumnezeu, să slujească fără să obosească
pe semenii lor și să se bucure că sunt lăsați să trăiască? Suntem
chemați să devenim membrii și susținători ai unei noi ordini
universale, ordinea lui Dumnezeu,
în care trebuie să
ne smerim și să ne ocupăm un loc care a fost pregătit pentru noi
încă
mai dinainte? Se vorbește despre o nouă regalitate, o monarhie
în care
Dumnezeu este Rege
și Isus (Iisus) este și
El un Rege și noi suntem supușii Săi, oameni ai căror bucurie este
aceea de a fi fericiți pentru gloria de care se bucură Isus (Iisus).
Cine vom fi cu adevărat noi,
în această
nouă ordine? Vom fi ființe libere, care ne vom putea folosi mintea
sau adoratori fervenți, fără personalitate, care vom constitui un
cor uriaș și care vom lăuda zi și noapte pe Dumnezeu?
În ceea ce privește
lăudatul lui Dumnezeu la comandă,
în cadrul diverselor
activități
creștine, eu sunt foarte rezervat, nu
îl privesc cu ochi
buni și
îl consider o parte al
unui cult al personalității
indus, o manipulare a instituțiilor bisericești.
Îmi vine greu să
mă transform
într-o mașină de
lăudat ritualică, care are ca rol să strige
în gura mare că
Dumnezeu este sfânt,
sfânt, sfânt. Nici nu văd
rostul pentru care trebuie să strig eu
în gura mare că
Dumnezeu este sfânt,
dacă El nici nu
poate să fie altfel decât
sfânt. Ar putea Dumnezeu să
fie păcătos? Evident că Dumnezeu este sfânt.
Cum ar arăta un
Univers, în
care Cel care are controlul asupra lui ar fi un păcătos?
Să fim serioși, dacă Dumnezeu nu ar fi sfânt,
revolta lui satana ar fi justificată
și El ar trebui să plece din locul Său de Dumnezeu, dar unde s-ar
putea duce? Regatul unui Dumnezeu nemuritor, sfânt
sau nu, nu se poate termina niciodată.
Dar de ce este nevoie să strigăm tot timpul că Dumnezeu este sfânt,
se îndoiește
cineva de acest lucru? Lauda la comandă face deservicii imaginii lui
Dumnezeu și eu
îl laud pe El ori de câte ori constat puterea
și măreția Lui combinate
cu bunătatea și dragostea Lui fără margini, dar nu
îl laud la comandă.
Mă
mir de ușurința cu care unii oameni renunță la libertatea lor, aceea
libertate care a fost câștigată
pe câmpurile de
luptă cu atâtea
jertfe de vieți
omenești. Acești oameni nu vor decât
să fie sclavi,
dacă le merge lor bine, dacă au tot ce le trebuie, libertatea pentru
ei nu contează. Ei au nevoie de un stăpân
care să aibă grijă
de ei și așa îl
văd ei pe
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu la dă tot ceea ce le trebuie,
în primul rând le
satisface nevoile materiale
și apoi se
îngrijește
de sănătatea lor și a familiilor lor, ei nu mai au nevoie de nimic
altceva. Dumnezeu este văzut de mulți ca o sursă de bunăstare
materială și ca un ajutor personal
în caz de nevoie. De
aceea Dumnezeu trebuie să
fie un Stăpân
puternic care să
lupte cu dușmanii noștri,
în locul nostru
și care să ne dea
biruință. Unii Creștini ar da bucuroși orice libertate, căci aceasta
este însoțită
de responsabilitate și ei nu vor să
își
asume nici o răspundere pentru deciziile lor. Cel mai bun antidot
împotriva
fricii de a nu greșii
este acela de a preda luarea deciziilor,
în locul nostru, lui
Dumnezeu. Numai că
lașitatea și dragostea nu este același lucru. Omul fără libertate și
demnitate este nimic, nu mai
înseamnă
nimic, nu mai are decât
valoare de întrebuințare.
Integrat într-un
mecanism al fricii
și terorii
în care singura opțiune
este supunerea necondiționată față de o autoritate transcendentală,
omul devine laș, fără personalitate, gata la orice compromisuri.
Asta vrea Dumnezeu de la noi? Să fim mulți și uniformi,
insignifianți sau să ne dezvoltăm personalitățile
în mod frumos, luându-l
pe El ca și
exemplu? Imaginea unui Rege merge pe prima variantă dar un Tată
merge pe cea de-a doua. Un Rege dorește supuși fideli, care să nu
îi pună
în discuție
autoritatea, un Tată dorește copii care să semene cu El și
în care să
se regăsească. ”Acesta este Fiul Meu,
în care îmi găsesc
toată plăcerea.” (Matei 3; 17) Dumnezeu dorește să găsească plăcere
în noi. Noi
suntem copii lui Dumnezeu, în care El dorește
să își
găsească plăcerea. Dumnezeu dorește să găsească plăcere
în noi nu dorește
să ne folosească doar ca pe niște megafoane care laudă la cerere.
Dumnezeu nu este un conducător politic al Universului, El este Tatăl
nostru.
Dacă
Dumnezeu este o Persoană foarte puternică și noi niște pitici
muritori, care trăim numai din mila și cu bunăvoința Lui, dacă noi
suntem niște ființe detestabile, păcătoase și, așa cum spune
apostolul Pavel, nimic bun nu locuiește
în firea noastră
pământească,
nu ne rămâne
decât să ne predăm
imediat stăpânului
nostru și să ne
lăsăm cu totul la mila Lui. Eu, bazat pe
învățăturile
lui Isus (Iisus) nu ader la o astfel de viziune. Dumnezeu Tatăl nu
este prezentat nicăieri,
în N.T. ca un Rege, ci
ca și un Tată.
Diferența mi se pare zdrobitore. Isus (Iisus)
îl prezintă
pe Dumnezeu ca pe un Tată și pe noi ne trimite la o relație
personală cu Acel Tată, o relație de la Tată la fiu sau de la Tată
la fiică. Tatăl nostru din ceruri nu poate să fie
în relațiile
cu noi un Rege, căci dacă este un Rege nu mai este un Tată pentru
noi, ci este Regele nostru. Dumnezeu ori este Regele nostru ori este
Tatăl nostru, amândouă
nu merg împreună.
Dacă este un Rege, o exprimare metaforică, a
întregului Univers,
pentru noi Dumnezeu este totuși
un Tată și dacă nu ar fi așa atunci am fi chemați să intrăm
într-un nou regim
politic universal
și nu în
familia spirituală
unde ne este locul. Dumnezeu este familia noastră, El nu este Stăpânul
nostru. Dumnezeu era un Rege în V.T., pentru evrei, deoarece în
aceea perioadă,
atunci când
evreii nu aveau un rege, la fel ca alte popoare, El era Regele lor
și
îi conducea cu
autoritate ca popor al Său.
Dumnezeu, în
acele vremuri era
și un conducător administrativ, un Rege și pedepsea orice revoltă
împotriva Sa, așa
cum ar fi făcut orice rege omenesc. Să nu facem nici o confuzie,
în N.T.,
Dumnezeu este Tatăl
nostru, așa l-a prezentat Isus (Iisus), El nu este Regele nostru.
Așa putea să spun că Dumnezeu este Regele inimilor noastre dar mă
feresc de o astfel de metaforă și
îi încurajez
și pe alții să facă acest
lucru. Dumnezeu nu ne conduce ca un Rege, ci ne conduce ca un Tată,
ne vorbește fiecăruia dintre noi
în parte
și ne convinge de păcat.
Noi nu mai păcătuim deoarece suntem convinși că nu trebuie să mai
păcătuim, deoarece Dumnezeu a reușit să ne convingă
în această
direcție. (Ioan 16; 8-11) Noi nu mai păcătuim pentru că suntem
convinși, este convingerea proprie a fiecăruia dintre noi că păcatul
înseamnă
o nedreptate. Iubim dreptatea și de aceea ne ferim de nedreptate. Ce
este păcatul dacă nu o fărădelege și ce este o fărădelege dacă nu o
nedreptate. (1 Ioan 3; 4)
Păcatul
este o fărădelege și fărădelegea este o nedreptate, căci orice lege
este făcută să apere dreptatea și legea lui Dumnezeu este legea
iubirii, care atunci când
este practicată
exclude nedreptatea.
www.bisericaspiritualaunica.com